Reteta de vineri. Pizza
E clar, cand zici pizza te gandesti automat ori la iesit in oras ori la delivery. De cele mai multe ori zic. Deci, practic, vorbim de fast food. Asta si pentru ca se infuleca rapid, oriunde si cam sub orice fel, forma sau cantitate, iar de cele mai multe ori ingredientele nu sunt de calitatea pe care ai cauta-o.
Dar nu trebuie sa fie neaparat asa. Stiu, unii dintre voi poate o faceti acasa. Sau v-ati dori asta. Fara a fi insa nevoiti sa cumparati aluaturi dubioase precoapte din supermarket, pline de te miri ce si cu un gust final care n-are a face cu pizza. Pentru voi scriu acesta reteta.
Din cate stiu, auzit, citit ori testat pe propriul stomac de la colegii pizzeri, pizza trebuie sa fie simpla. De ce? Din simplul fapt ca vine din Italia, mama ingredientelor care fac pizza, pastele si alte mancaruri simple dar deosebit de gustoase, ceea ce sunt. Iar filozofia italienilor cand vine vorba de mancare este la fel de simpla. Putine ingrediente dar de o calitate extraordinara. Dar noi suntem romani. Ne plac pizzele incarcate cu cat mai multe elemente (topinguri) care sa ne starneasca pofta si sa ne gadile papilele.
Astazi va propun o reteta pe care o am de la mama ei, din Italia. Este putin diferita de retetele de pizza pe care le-am vazut pe la noi in restaurante, dar cel putin la fel de gustoasa si sanatoasa. Da, zic sanatoasa pentru ca avem de-a face cu un aluat compus din faina, ulei de masline, miere de albine si lapte. Pe langa putina sare si drojdie, desigur.
Pentru doua pizzette alungite, cam cat sa intre totusi intr-o farfurie mare, avem nevoie de..
- 250g faina de pizza (tip 550) – eu am folosit pentru cea din imagine una neagra
- 125g lapte caldut (pentru faina 550, iar pentru cea neagra 140ml)
- 5g sare
- 7 grame drojdie proaspata ori 1.5-2g maxim din cea deshidratata
- 20ml ulei de masline
- 15g miere de albine
Bun, acum ce facem cu ele?
Pai cernem faina, adaugam drojdia deshidratata, facem o gaura in mijloc unde punem laptele, mierea si uleiul. Pe masura ce punem din faina de pe margine in centru si amestecam, adaugam si sarea, iar aluatul nostru va incepe sa semene cu un aluat de pizza. Adica omogen, elastic, cu un miros divin. Pentru un pic mai multa aroma, putem adauga busuioc sau oregano uscat. Framantam pana ce capata proprietatile mai sus mentonate si lasam la rece (frigider) minim o jumatate de ora.
In acest timp pregatim sosul de rosii. Atat pentru intins pe pizza cat si cel de care vom “abuza” la servire. Glumesc. Unii prefera mult sos, altii deloc. Dar daca tot il mancam macar sa ni-l facem singuri.
Pentru asta avem nevoie de rosii bine coapte (daca sunt in sezon) sau, o conserva de rosii fara piele (400g), intregi ori bucati. Intr-o cratata cu fund dublu incingem doua linguri de ulei de masline in care inmuiem o ceapa mica, tocata marunt si vreo doi catei de usturoi, sau trei, sau patru. Voi stiti cat de aromata vreti povestea asta.
Dupa adaugam rosiile, un praf de zahar brut pentru a regla aciditatea (cu cat rosiile sunt mai coapte, mai parfumate, mai romanesti, cu atat zaharul se reduce si vice versa), putina sare si piper proaspat rasnit. Lasam totul intr-un clocot, doua, si ne pregatim sa-i dam sosului aspectul binemeritat. Avem doua variante. Una in care folosim un blender de mana (vertical) pe care il introducem in rosiile noastre transferate intr-un recipient mai inalt. Cea de-a doua varianta e putin mai complexa dar are un rezultat mai bun. Lasam rosiile sa se fiarba bine in sucul lor dupa care le trecem prin sita, chiar de doua ori pana obtinem o pasta. In acest fel pastram culoarea rosie a tomatelor. In primul caz pierdem din culoare din cauza blenderului obtinand un rosu foarte deschis. Acum punem doua lingurite de amidon de porumb desfacute intr-o lingura de apa rece, peste rosiile noastre pe care le aducem inapoi la fiert pana se mai reduc putin iar amidonul ingroasa problema. La propriu, nu la figurat.
Sosul gata, aluatul gata. Ne ramane doar de taiat aluatul in doua, formate doua bile din el si intinse pe un blat cu destula faina. Cu facaletul sau cu mana (pe coltul mesei), dupa pricepere.
Acum ramane la alegerea voastra ce puneti pe ea.
Eu zic sa alegem o mozzarella buna, o ceapa verde, cateva rondele de ardei capia, masline negre si putina sunca de pui. Dar voi puneti ce aveti prin frigider ori ce va pofteste inima. Nu uitati doar secretul italienilor. Putin si bun. Mult strica. Ingreuneaza digestia si face ingredientele sa-si piarda din rost.
Lasati restul de sos ramas dupa ungerea aluatului de pizza la racit si serviti-l cu ce scoateti din cuptorul incins la maxim (aprox 220 grade). Dupa vreo 8-10-12 minute, depinde de cutor si grosimea blatului.
Eu l-am facut subtire, crocant. Voi faceti-l dupa pofta inimii.
Va las cu spor la gatit!
De vreti sa ma gasiti, semnez condica zilnic pe Facebook, cu Alex E. Pandrea si pe A la Thermomix ori va pot fi indrumator de vise culinare intr-unul din workshopurile tinute la cerere, pe diverse teme. De la paine la molecular, de la amator la avansat.
PRIMESTE ARTICOLELE NOASTRE
PE E-MAIL
Aboneaza-te, pentru a primi gratuit articolele noastre, direct